Debutul lui Raven Leilani, scris in timpul programului MFA al NYU, este plin de tipurile de propozitii magistrale pe care ni le putem imagina. Straluceste, asa cum sugereaza titlul, cu cuvinte si idei atat profunde, cat si profund sincere. Este genul de carte care obliga chiar si pe cel mai obisnuit cititor sa stea cu esenta ei, sa stea alaturi de protagonistul ei, Edie, o tanara neagra si artista aspiranta a carei implicare cu un barbat casatorit o impinge intr-un stil de viata ciudat suburban, alaturi de sotia sa si fiica adoptiva, stai cu furia ei, stai cu disconfortul ei..
„Am scris ceea ce stiam, asa cum se spune ca ar trebui sa faci”, imi spune Leilani la telefon. „Am ajuns sa raportez despre ce inseamna sa echilibrezi munca si arta. Am ajuns sa scriu despre ce inseamna sa traiesti intr-un corp care este in pericol. Ce inseamna sa fii hipervigilent. Cum e sa ai 23 de ani si apoi sa arati, sa bajbai prin aceasta arta pentru o conexiune umana si pentru a-ti afirma abilitatile si caracterul tau.”
Edie a venit la Leilani prin mijlocul lor comun, pictura, pe care autorul o descrie drept „prima mea dragoste si apoi prima mea dezamagire”.
„Am inceput cu arta”, explica ea, „cu o tanara femeie de culoare care se afla in mijlocul acelei calatorii catre realizarea propriei ei arta. Am vrut sa scriu despre dezordinea acelei traiectorii – factorii socioeconomici care pot [afecta] forma acelei traiectorii. Ceea ce a venit imediat dupa asta a fost ca am vrut sa scriu o tanara neagra care este umana. Pentru mine a fost important ca in scrierea acestei femei de culoare, sa nu fiu curat sau sa nu incerc sa ghidez cititorul catre o concluzie morala specifica, sa prezint in fata faptele umanitatii si apoi sa incerc doar si spune-o sincer.”
Dorinta ei de a scrie ceea ce stia s-a dezvaluit si in personajul sotiei iubitului lui Edie, Rebecca, care detine acelasi loc de munca ca si mama lui Leilani: medic legist. „Am vazut-o lucrand cu aproximativ o luna inainte sa plec la facultate si asta a avut cu adevarat o impresie asupra mea. Simt ca scriam prin admiratia mea fata de ea si de corp”, spune ea, descriind romanul in sine ca fiind „foarte corporal”.
„Asta a fost important pentru mine, mai ales cand vine vorba de femei”, explica Leilani, „vorbind despre partile care sunt dincolo de curatorie, dincolo de performanta. Stii, partile care sunt despre IBS. Partile care sunt despre cum arata cand o femeie se face dus.”
Desi Luster nu este menit sa fie prescriptiv, nu este fara intentie. „Cred ca furia este instructiva”, imi spune Leilani, vorbind despre dualitatea gandurilor interioare ale lui Edie si „performanta bunastarii”.
„Aceasta carte vorbeste despre amanarea viselor, ceea ce cred ca este ceva cu care multi oameni care traiesc la intersectia acestor identitati sunt familiarizati”, a continuat Leilani. „De aici vine si furia ei. Cred ca exista o mare valoare in valorificarea si exprimarea asta. Exista o mare libertate in asta.”
In timp ce Luster este atat de intemeiat pe emotie si experienta, incat ar putea fi confundat cu un memoriu, romanul are, de asemenea, o calitate suprarealista – ambiguitatea motivatiilor personajelor da o stralucire de vis povestii, nu visceral spre deosebire de colajul vibrant de culori calde si reci. pe coperta cartii.
Luster este o noua naratiune dintr-o voce unica, dar mesajul lui Leilani cu privire la arta si creatie este vesnic verde: „Este in regula daca ai facut trei pasi inainte si te-ai cam oprit. Pentru ca asta suntem cei mai multi dintre noi.”
Lustrul este genul de roman care il face pe scriitor gelos.
