Pentru UE insasi ar fi, de asemenea, nimic mai putin istoric, finalizarea unei mari uniuni continentale si marcarea sfarsitului unui proces care a inceput cu victoria asupra nazistilor. Cu exceptia unuia sau doi viitori solicitanti (poate intr-o zi, inclusiv Marea Britanie), forma UE ar fi, in general, stabilita. Dar modul in care functioneaza UE ar trebui sa se schimbe.
Extinderea UE de la 27 la, sa zicem, 36 va fi dificila. Dar dupa mult timp in care ideea extinderii era latenta – Croatia, cel mai recent nou venit, sa alaturat in urma cu un deceniu –, a revenit pe ordinea de zi. Liderii de pe tot continentul, inclusiv noi membri care aspira, se vor intalni in orasul spaniol Granada pe 5 octombrie. A doua zi, cei care sunt deja in club vor expune ce reforme vor fi necesare pentru a mentine spectacolul cu mai multi membri (si mai diversi). Va urma un proces anevoios. Solicitantii si masina UE vor trebui sa se schimbe. O data propusa de 2030 pentru extinderea finalizata este optimista, dar merita sa ne straduim.
Liderii care iau in considerare forma viitoare a uniunii ar trebui sa-si aminteasca ca extinderea a fost politica sa cea mai de succes. Marile proiecte precum euro, piata unica si reglementarea gigantilor tehnologiei conteaza, dar o mare parte din valoarea lor provine din faptul ca domeniul lor se extinde dincolo de Franta si Germania pana in Finlanda, Grecia, Slovacia si Spania. Imaginati-va cat de mai putin ar fi fost UE in a ajuta Ucraina daca nu ar fi imbratisat deja patru tari care se invecineaza cu zona de razboi. O extindere ulterioara ar putea creste forta geopolitica a Europei, asa cum pare sa recunoasca acum presedintele Frantei, Emmanuel Macron, candva sceptic cu privire la expansiune.
UE nu-si mai permite sa-i asocieze pe cei noua potentiali membri lasand cererile lor sa se prelungeasca fara o speranta realista de aderare. Lasarea vecinilor europeni intr-o zona gri deschide usa celor care ar destabiliza continentul, incepand cu rusul Vladimir Putin. Aceasta dinamica nesanatoasa a alimentat politica cinica si uneori disfunctionala a celor sase tari din Balcanii de Vest si a celorlalti trei solicitanti. Niciuna dintre ele nu va fi usor de integrat. Georgia, Moldova si Ucraina au toate trupele rusesti care ocupa bucati din teritoriul lor (la fel ca si Germania pana in 1990). Toate tarile actuale care licita sa se alature sunt considerate doar „partial libere” de Freedom House, un think-tank american. (Turcia, desi din punct de vedere tehnic este inca candidat, este departe de a fi pregatita, din pacate.)
Pe masura ce se angajeaza in aceasta misiune, UE ar trebui sa isi asume trei angajamente ferme. Primul este un mesaj de speranta pentru solicitanti: atata timp cat vor intreprinde reformele necesare pentru a fi membri demni, ei vor fi lasati sa intre. O promisiune similara a fost facuta Balcanilor de Vest in 2003, dar a fost imediat uitata. Solicitantii trebuie sa indeplineasca in continuare aceleasi criterii pe care le-au indeplinit altii pentru a adera la UE, in special prin sustinerea democratiei. Conditiile de aderare la euro ar trebui sa fie stricte. Dar celor care fac un efort de buna-credinta ar trebui sa li se ofere mai mult ajutor pe masura ce calatoria lor progreseaza. Unele beneficii ale aderarii ar putea fi acordate treptat pe masura ce reformele economice se inradacineaza, inclusiv accesul la piata unica. In acelasi timp, trebuie sa ramana clar ca destinatia finala este apartenenta deplina la UE, nu limbo-ul din exterior.
Al doilea angajament este ca reformele interne ale UE nu trebuie sa intarzie aderarea celor gata sa adere. Da, uniunea trebuie sa-si regandeasca functionarea interioara: o UE mai mare nu va fi una mai buna daca devine blocata. Odata marita la 36, ar fi o prostie sa se permita guvernului unei singure tari sa opune veto la actiunile colective, asa cum este cazul acum pentru afaceri externe si impozitare. Politica agricola comuna, care consuma o treime din bugetul blocului, va avea nevoie de reforme drastice si de slabire pentru a opri prea multe subventii care vin catre oligarhii ucraineni care conduc ferme de marimea unor tari UE. Lasarea membrilor mai saraci va transfera fondurile de dezvoltare de la unii beneficiari actuali. Dar UE nu ar trebui sa tina usa inchisa in timp ce isi pune in ordine propria casa.
Ultimul imperativ este sa inveti din extinderile trecute. Majoritatea tarilor care se reformeaza pentru a intra in UE raman pe drumul cel bun si devin mai libere si mai prospere. Dar cateva au luat o intorsatura proasta: Ungaria si Polonia au sfidat normele UE la care s-au semnat. Daca clubul doreste sa-si asume o sansa asupra noilor veniti cu un palmares de guvernare socant, trebuie sa aiba mecanisme de pedepsire a comportamentului rau. Un bun loc de inceput ar fi sa fie mai usor ca fondurile UE sa fie retinute de la regimurile nesolute. Acest lucru a inceput pe buna dreptate sa se intample.
Perspectiva de a primi un lot de nou-veniti este descurajanta. Dar Europa, dupa ce s-a gandit din greu, a sarit in necunoscut inainte – si a facut-o sa functioneze. Grecia, Portugalia si Spania au fost aduse la aproximativ un deceniu dupa ce au rasturnat dictaturi urate si acum prospera ca democratii viguroase. Intre 2004 si 2007, blocul a primit o duzina de noi membri, dintre care majoritatea se aflau sub jugul sovietic. Acest lucru aproape a dublat numarul tarilor UE si a crescut populatia clubului cu 27% – aproape de doua ori mai mult decat se propune acum. Ceea ce atunci parea imposibil este amintit acum ca inevitabil si vital.
Mai mult decat orice, pentru ca Europa sa se considere o forta in lume, trebuie sa demonstreze ca are capacitatea de a actiona. Intarzierea extinderii, deoarece este prea dificil de realizat, ar slabi continentul si, prin urmare, uniunea in centrul sau, nu in ultimul rand daca agresiunea rusa de astazi este urmata de izolationismul american de maine. Oricat de ingrozitoare sunt circumstantele razboiului, ele au creat impulsul pentru o UE care este atat mai mare, cat si mai buna. Europa trebuie sa gaseasca o modalitate de a o construi.
