Acordurile de la Oslo au fost intotdeauna sortite esecului

Nu au fost niciodata meniti sa traiasca pana la adolescenta, cu atat mai putin pana la maturitate. Acordurile de la Oslo au fost menite sa dispara. Dupa cinci ani, ambele popoare aveau sa se stabileasca in state suverane in cadrul unor granite fixe. Acordul interimar ar deveni invechit. Dar cinci ani au venit si au trecut, apoi inca cinci, inca cinci. Interimatul a devenit permanent.

Pe 13 septembrie, acordurile au implinit 30 de ani. Realizarile lor durabile au fost crearea unui guvern palestinian limitat, detestat de majoritatea palestinienilor, si realizarea unei masuri de recunoastere reciproca intre cele doua parti. Promisiunea pacii este neimplinita.

Israelienii si palestinienii au petrecut zeci de ani certandu-se pentru ce a mers prost. Daca doar liderii lor – Binyamin Netanyahu sau Ehud Barak, Yasser Arafat sau Mahmoud Abbas – ar fi acceptat unul dintre acordurile prezentate in negocierile ulterioare. De n-ar fi fost asasinat Yitzhak Rabin. Daca Hamas si Jihadul Islamic nu ar fi purtat o campanie de atentate sinucigase.

Dar poate ca nimic nu a mers prost. Acordurile au functionat asa cum au fost concepute, adica nu au functionat deloc. Procesul de la Oslo a fost intotdeauna defectuos – dar nu s-ar fi putut intampla altfel.

Acordurile au rezultat dintr-o serie de intalniri la inceputul anului 1993 in capitala norvegiana. La inceput, a fost ilegal pentru israelieni sa vorbeasca cu Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OP), pe care guvernul lor o considera un grup terorist. Dar oficialii norvegieni l-au convins pe Yossi Beilin, ministrul adjunct de externe al Israelului, sa urmeze intalniri secrete cu dusmanii sai de multa vreme.

Echipa palestiniana era condusa de Ahmed Qurei (cunoscut sub numele de Abu Alaa), un apparatchik cu maniere blande, care era apropiat de Arafat, liderul palestinian. La inceput numarul opus a fost Yair Hirschfeld, un academic israelian, iar mai tarziu Uri Savir, directorul general al ministerului de externe.

Au locuit impreuna zile intregi la Oslo, intalnindu-se pana tarziu in noapte, discutiile lor lubrifiate de vin si alimentate de gatit acasa (sotia ministrului de externe al Norvegiei le-a pregatit unele dintre mesele). Ceea ce a aparut nu a fost sfarsitul conflictului, ci inceputul sfarsitului.

Negociatorii nu s-au putut pune de acord asupra celor mai spinoase chestiuni, cum ar fi statutul Ierusalimului, asa ca le-au amanat si au convenit asupra masurilor intermediare. O noua entitate numita Autoritatea Palestiniana (pa) va prelua un control limitat in Cisiordania si Gaza. A urmat un sir de addendumuri: protocolul de la Paris din 1994 a definit legaturile economice dintre Israel si AP; acordul de la Taba din 1995 a stabilit masuri de securitate.

Nimic din toate acestea nu a fost o asezare finala, ci doar o relatie intre ocupant si ocupat, intentionata sa fie de scurta durata. Ambele parti au convenit sa inceapa discutiile despre un acord final cu doua state, care ar urma sa inceapa in mai 1996 si sa se incheie in mai 1999.

Acesta a fost un exercitiu de gradualism. Dupa o jumatate de secol de conflict, se credea ca nimeni nu se putea astepta ca israelienii si palestinienii sa ajunga la un acord cuprinzator. Aveau nevoie sa construiasca incredere.

Dar natura treptata a procesului l-a lasat deschis la spoilere. Joel Singer, un consilier juridic israelian in 1993, subliniaza decizia de a crea o forta de politie palestiniana responsabila de securitate in anumite parti din Cisiordania. Palestinienii, insa, nu au fost nici dispusi si nici in masura sa serveasca ca auxiliar al armatei israeliene. Mai multi civili israelieni au fost ucisi de palestinieni in cei sapte ani de dupa Oslo decat in ​​cei sapte inaintea ei – si asta a fost inainte de cele mai grave zile ale celei de-a doua intifade , sau revolta palestiniana.

Qurei a aratat adesea o alta greseala: acordurile nu au reusit sa opreasca Israelul sa construiasca asezari. Mai degraba, au creat un sentiment de urgenta. Daca Israelul ar fi trebuit sa defineasca granitele pana in 1999, colonistii aveau doar cativa ani in care sa apuce mai multe pamanturi. Intre 1993 si 1999 au stabilit 43 de avanposturi: asezari construite fara aprobarea guvernului. Unele au fost ulterior autorizate sau pliate in asezari existente.

Numarul colonistilor din Cisiordania ocupata a crescut cu 58% in acei ani, de la 116.300 la 183.900, chiar daca populatia totala a tarii a crescut cu doar 17%. Numarul lor continua sa creasca. In 1993, colonistii reprezentau 2% din populatia Israelului si 3% din populatia evreiasca; astazi aceste cifre sunt de 5% si 7%, iar puterea lor politica a crescut si ea.

Aceste evolutii au contribuit la stricarea procesului – si la amarat pe ambele popoare ideea de pace. Doar 28% dintre palestinieni sustin astazi solutia celor doua state, in scadere fata de 53% in urma cu un deceniu. Jumatate dintre palestinieni vor sa dizolve AP, cea mai durabila mostenire a acordurilor.

Si in Israel, sprijinul este la cel mai scazut nivel istoric, doar o treime dintre evreii israelieni sunt in favoarea ideii. Tinerii israelieni au crescut in timpul unei intifade sangeroase ; tinerii palestinieni au ajuns la majoritate privindu-i pe colonisti inghitind pamantul destinat statului lor viitor. Nu este de mirare ca amandoi si-au pierdut increderea.

Cu toate acestea, nu este nicio surpriza ca procesul s-a dovedit asa. Israelienii si palestinienii aseamana uneori ideea unei solutii cu doua state cu incheierea unei casnicii nefericite. Imaginati-va ca cereti divortul, dar sunteti de acord sa locuiti cu sotul/sotia pentru inca cinci ani, in timp ce decideti cum sa impartiti mobila. Este o reteta pentru o dusmanie mai profunda.

Pe fondul optimismului de la inceputul anilor 1990, poate parea logic ca cativa oameni curajosi sa traga calea catre pace si ca guvernele lor sa o urmeze cu buna-credinta. Dar un adevarat acord de pace are nevoie de un sprijin mai larg din partea ambelor persoane.

Un astfel de sprijin nu a existat in anii 1990, nici astazi, nici cu un guvern de extrema dreapta care conducea un Israel amar divizat, nici cu un dl Abbas in varsta, responsabil de un pa-nasfacator fara autoritate in mari parti din Palestina. Puterile occidentale si-au pierdut interesul de a juca rolul de mediator. Liderii arabi vor sa uite conflictul.

Deocamdata, asta pleaca din Oslo. Diplomatii invoca acordurile ca pe catehismul unei credinte pe moarte, de parca inca un exercitiu de consolidare a increderii sau o runda de negocieri va fi cea care deblocheaza o pace reala. Inertia ii va tine pana cand noile generatii de israelieni si palestinieni vor fi gata sa incerce ceva nou, la bine si la rau.