Definitia Europei a fost intotdeauna inspiratoare si incoerenta

In mod clar, Europa este mai mult decat un simplu concept geografic. Dar si alte definitii conduc la confuzie. Daca Europa este acolo unde puterile europene detin dominatie, colonialismul a asigurat ca se intinde pe tot globul. Treceti cea mai vestica granita terestra a Olandei si pasiti direct in Franta, pentru ca va aflati pe insula Saint Martin din Caraibe, pe care s-au despartit. Defineste Europa cultural, intre timp, si vei observa ca muzica polka suna mai mult ca norteno mexican decat ca flamenco spaniol si ca ouzo grecesc si arak libanez sunt aceeasi bautura. Mergi cu valorile politice si vei descoperi ca multe democratii din afara Europei se califica, in timp ce unele cvasidictaturi din interior s-ar putea sa nu. Foloseste religia sau rasa si te implici in bigotism – in prezent vazut ca ne-european.

Toate acestea ar putea parea academice, daca nu ar fi intrebarea ce defineste Europa este vitala pentru tarile care doresc sa adere la Uniunea Europeana. Dintre actualii solicitanti seriosi – sase tari din Balcanii de Vest, plus Georgia, Moldova si Ucraina – cei mai multi stau bine in interiorul continentului fizic. Inca nu au intrat in UE pentru ca nu au indeplinit criteriile de aderare ale acesteia. Dar aceste criterii in sine sunt partial un produs al secolelor de dezbateri asupra a ceea ce inseamna a fi european. Iar sentimentul instinctiv al alegatorilor UE cu privire la cine apartine clubului este modelat de istorie.

Ideea Europei a inceput de la grecii antici, care au contrastat-o ​​cu Asia despotica, barbara. Dupa caderea Imperiului Roman, visul reunificarii Europei a revenit periodic. In Evul Mediu asta insemna unirea crestinatatii impotriva islamului. In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, in timp ce razboaiele religioase si imperiale au facut ravagii, ideile seculare au fost plutite. In 1712, abatele de Saint-Pierre a cerut o „Uniune Europeana”, iar in 1795 Immanuel Kant a propus ceva asemanator in „Pacea perpetua”. Din pacate, tipul care era ocupat sa uneasca continentul la acea vreme a folosit mijloace mai sangeroase, pana cand a fost oprit la Waterloo.

Sentimentul iluminist al cine apartinea Europei s-a bazat pe presupusa rationalitate si cosmopolitism al europenilor. Secolul al XIX-lea a adaugat ideea de culturi si popoare intrinsec europene – sau, cel mai periculos, de rase. Un astfel de nationalism a insemnat mai multe razboaie si, in urma lor vinovata, apeluri la unitate europeana. Miscarea europeana moderna a inceput dupa primul razboi mondial. Unii dintre fondatorii sai l-au vazut ca pe o modalitate prin care Europa poate concura cu America si Uniunea Sovietica. Asta insemna ca Rusia nu s-ar putea alatura niciodata. Nici, credeau unii, nici Marea Britanie, care se identifica mai mult cu imperiul sau decat cu Europa. (Au avut dreptate ca aceasta era o problema.)

Cand un protoguvern european federal a ajuns in sfarsit dupa cel de-al doilea razboi mondial, misiunea sa a fost politica si economica: sa faca Europa de Vest prea integrata pentru ca statele sale sa se lupte din nou intre ele si suficient de bogata pentru a evita comunismul. Calitatea de membru a fost dictata de circumstante de razboi rece, nu de preocupari filosofice pufoase. Liderii comunitatii nu au ajuns la definirea „identitatii europene” pana in 1973. Ei au invocat „valorile pretuite ale ordinii lor juridice, politice si morale” si au promis sa pastreze „bogata varietate a culturilor lor nationale”. Deoarece valorile erau universale (democratie, statul de drept si asa mai departe) si culturile variau, nu a existat niciun motiv de principiu pentru a tine Europa de Est in afara prabusirii comunismului. Aderarea la UE a devenit, teoretic, o chestiune de criterii tehnice.

Dar chiar institutiile unificatoare care au mers alaturi de UE au inceput sa revigoreze diviziunile. Libera circulatie a cerut francezilor (si britanicilor, pentru o perioada) sa accepte un numar nelimitat de polonezi si bulgari. Uniunea monetara ia fortat pe germani si olandezi sa bugeteze impreuna cu italienii si grecii. Legea europeana a insemnat ca atunci cand Ungaria si-a impachetat instantele, era o problema pentru toata lumea. S-au deschis falii vechi de secole: protestanti, catolici si ortodocsi; galica, germanica si slava. Dupa criza euro din 2010-12 si criza migratiei din 2015-16, putine popoare europene au avut apetit pentru noi membri.

Terminand treaba

In ultimul timp, liderii Europei sunt din nou entuziasmati de extindere. Pentru a intelege de ce, va ajuta sa consultati cel mai mare filosof european din secolul al XX-lea: Ludwig Wittgenstein. Austriacul a crezut odata ca limbajul trebuie sa se refere la lucruri distincte din lumea reala si ca filosofia ar trebui sa urmareasca sa o faca exacta, ca si stiinta. Mai tarziu a ajuns la parerea ca asta era o prostie. Cuvintele nu pot fi definite cu precizie; au margini neclare. Sensul lor consta in modul in care oamenii le folosesc pentru a duce lucrurile la bun sfarsit.

La fel si cu cuvantul Europa. Sentimentele europenilor cu privire la cine apartine UE depind de problemele pe care le discuta. Uniunea monetara si disputele cu privire la statul de drept sunt chestiuni ale institutiilor si culturii si concentreaza atentia asupra diferitelor identitati si istorii ale europenilor. Dar cele mai mari provocari ale zilei de astazi — razboiul din Ucraina, competitia cu China, cresterea migratiei peste Marea Mediterana, abordarea schimbarilor climatice — sunt geopolitice. Acest lucru a intors atentia Europei catre geografie. Este posibil ca francezii si albanezii sa nu fie intru totul de acord cu privire la trasaturile civilizatoare pe care le impartasesc, dar stiu ca sunt blocati impreuna pe aceeasi bucata de roca eurasiatica. Momentan, asta pare mai important.