Este greu de vazut dincolo de socul atacului insetat de sange al Hamas asupra Israelului. Asta pentru ca a implicat mii de rachete si luptatori care atacau sudul tarii pe uscat, pe mare si in aer.
Si pentru ca a fost complet neprevazut, in ciuda amplorii sale, a dat o lovitura umilitoare impotriva laudatelor servicii de informatii ale Israelului. Dar mai ales din cauza uciderii a sute de oameni nevinovati si luarii a zeci de ostatici de catre Hamas. In timp ce Fortele de Aparare Israeliene (IDF) se gandesc la cum sa raspunda, atentia lumii va fi captata de situatia lor disperata.
Este prea devreme sa stim cum se vor derula urmatoarele cateva saptamani. Prim-ministrul Israelului, Binyamin Netanyahu, a promis ca va impune „un pret urias” si are dreptate: Hamas trebuie sa plateasca pentru atrocitatile sale, care includ masacrul a peste 250 de tineri israelieni la un festival din sud. Dar raspunsul Israelului vine cu riscuri grave. Trimiterea trupelor terestre ale IDF in Gaza le-ar putea antrena in lupte urbane sangeroase – si ar putea pune in pericol si ostaticii. Cu cat luptele se prelungesc, cu atat sunt mai mari sansele ca violenta sa se raspandeasca in Cisiordania sau Liban. Moartea multor civili din Gaza, mai ales daca este vazuta ca o lipsa de sens, ar dauna pozitiei Israelului in lume, precum si ar fi profund gresita in termenii sai.
Cu toate acestea, nu este prea devreme sa fie clar ca acest atac marcheaza sfarsitul unei credinte vechi de decenii in Israel ca aspiratiile palestiniene la suveranitate ar putea fi lasate deoparte la infinit, in timp ce restul Orientului Mijlociu va continua. Orice altceva ar mai iesi din acest conflict, un lucru va fi o noua cautare de raspunsuri la intrebarea cum pot trai israelienii si palestinienii in pace.
Politica domnului Netanyahu de a-i lasa pe margine pe palestinieni a depins de trei calcule, fiecare dintre acestea fiind aruncat in aer de atacul Hamas. Prima este ca, chiar daca problema palestiniana ar fi lasata sa putrezeasca, israelienii ar putea ramane in siguranta. Ca urmare a victimelor teribile din cea de-a doua Intifada, care s-a incheiat in 2005, Israelul a inchis populatiile palestiniene in spatele zidurilor de securitate. Inteligenta superioara si puterea de foc coplesitoare, inclusiv sistemul antiracheta Iron Dome, au insemnat ca amenintarea armata din partea luptatorilor palestinieni era gestionabila.
Acea notiune pare acum rupta. Un motiv pentru care serviciile de informatii ar fi putut fi distrase de la Gaza este ca Cisiordania a fost aruncata in dezordine de scopurile expansioniste ale extremei drepte a Israelului. In sudul Libanului, Hezbullah are un arsenal infricosator, in mare parte furnizat de Iran. Fara indoiala, Israelul va putea sa-si restabilize dominatia militara asupra palestinienilor. Dar chiar daca soldatii si spionii sai cred ca acest lucru asigura protectia cetatenilor israelieni, este putin probabil ca alegatorii insisi sa traga concluzia ca o revenire la status quo-ul este suficient de buna.
A doua presupunere a fost ca existenta Hamas il ajuta pe Israel sa faca fata Fatah, partidul palestinian care conduce Cisiordania. S-a presupus ca impartirea si stapanirea ii tine pe palestinieni slabi si ca influenta factiunilor radicale ar submina credibilitatea moderatilor ca parteneri pentru pace – toate acestea i-au potrivit foarte bine domnului Netanyahu.
Odata cu aceste atacuri, aceasta notiune si-a urmat cursul. Unul dintre motivele pentru care Hamas sa loveasca a fost ca impartirea si guvernarea a creat conditiile in care Fatah a devenit decadent si deconectat; liderul sau, Mahmoud Abbas, este bolnav. Cu acest atac, Hamas pretinde ca este adevarata voce a rezistentei palestiniene. Rivalitatea inter-palestiniana trebuia sa-i protejeze pe israelieni; a ajuns sa le faca tinte.
A treia presupunere a fost ca Israelul si-ar putea intari pozitia in Orientul Mijlociu, urmarind diplomatia regionala, chiar daca i-a lasat pe palestinieni sa se deterioreze. Aceasta opinie a fost sustinuta de semnarea Acordurilor Abraham intre Bahrain, Israel si Emiratele Arabe Unite in 2020 – si adaugarea Marocului si Sudanului mai tarziu. Pana in acest weekend, se parea ca si Arabia Saudita s-ar putea alatura. In cele din urma, inca se poate, dar Hamas a aratat ca si palestinienii au un cuvant de spus.
Operatiunea viitoare impotriva Hamas nu va face decat sa adauge sentimentul ca a venit timpul pentru o noua abordare. Dupa varsarea de sange de sambata, Israelul nu poate distruge Hamas doar pentru ca acesta sa ramana la putere in Gaza ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Cu toate acestea, nu se ofera nicio alternativa simpla. IDF nu vrea sa ocupe Gaza – de aceea enclava este autoguvernata. Ideea unei forte internationale de mentinere a pacii este, de asemenea, greu de imaginat: nicio tara nu vrea sa-si asume responsabilitatea. Si totusi, daca IDF a distrus Hamas in Gaza si apoi a marsaluit inapoi acasa, cine stie ce forte distructive ar putea umple vidul ramas in urma.
Nimeni nu ar trebui sa subestimeze dificultatile care se asteapta. A doua intifada i-a intors pe tinerii israelieni impotriva vorbirii cu palestinienii. Aceasta indignare va crea cu siguranta o noua generatie de israelieni care nu isi pot imagina modul in care factiunile palestiniene ar putea fi un partener pentru pace. In acelasi timp, coalitia de dreapta a Israelului s-a concentrat pe anexarea unor parti din Cisiordania. Va dubla aceste eforturi.
In ciuda acestui fapt, israelienii cu capul dur vor trebui sa se confrunte cu faptul ca trebuie sa inceapa din nou sa se ocupe de problema palestiniana. Aparatul de securitate al Israelului are nevoie de o contraparte cu care sa lucreze daca doreste sa aiba vreo influenta asupra teritoriilor palestiniene. Asta inseamna ca are nevoie de un interlocutor palestinian.
Ceea ce urmeaza va depinde foarte mult de cine este la putere in Ierusalim. Deocamdata, Israelul se reuneste, dar va trece in curand la o socoteala amara care ar putea duce inca la o noua coalitie sau chiar la un nou prim-ministru. Daca israelienii vor fi in siguranta, oricine este responsabil va trebui sa inceteze sa se gandeasca la palestinieni ca la o problema care poate fi eliminata si sa inceapa sa se gandeasca la ei ca la un popor care trebuie angajat.
