In discursul ei la conferinta Partidului Laburist de la Liverpool din 9 octombrie, Rachel Reeves, cancelarul din umbra, a promis stabilitate economica dupa „epava guvernarii gresite a conservatorilor”. Dar ea a tacut in mod curios despre pozitia generala a politicii fiscale, parghia care se afla cel mai direct sub controlul cancelarului.
Cativa dintre raufacatorii preferati ai Partidului Laburist – cum ar fi scolile private, marile firme de tehnologie si companiile energetice – ar plati ceva mai multe taxe daca doamna Reeves s-ar muta in Downing Street 11 dupa urmatoarele alegeri. Cateva scheme pentru animale de companie ar primi mai multi bani guvernamentali. Dar forma generala a cheltuielilor publice si a impozitarii, cel putin a cheltuielilor de zi cu zi, ar fi remarcabil de similara cu cea planificata de actualul cancelar conservator, Jeremy Hunt. In discursul sau, doamna Reeves a promis „disciplina de fier” asupra cheltuielilor publice in general. Facand acest lucru, doamna Reeves sustine o teorie politica asociata cu una dintre cele mai importante batai negre ale laburistei: George Osborne, cancelarul conservator intre 2010 si 2016.
Cu mult inainte de a fi cancelar, domnul Osborne lucrase ca strateg politic. O lectie pe care a tras-o atunci din infrangerile conservatorilor din 2001 si 2005 a fost „teoria de baza a politicii”. Planurile fiscale pe termen mediu stabilite in bugetul guvernului sunt adesea notionale – circumstantele economice se schimba, pana la urma. Dar mass-media si alegatorii vor trata totusi aceste cifre, credea dl Osborne, ca punct de referinta sau punct de plecare de bun simt, pentru orice discutie despre impozit si cheltuieli. Orice abatere propusa de la acea linie de baza, justificata sau nu, ar fi supusa unui control atent.
In acele campanii electorale din 2001 si 2005, de exemplu, conservatorii au fost fortati sa identifice exact care servicii publice vor fi taiate pentru a-si finanta reducerile de impozite planificate. In campania electorala din 1992, planurile laburistilor pentru cheltuieli publice mai mari au fost prezentate ca o „bomba fiscala”; cinci ani mai tarziu, viitorul guvern laburist al lui Sir Tony Blair a ramas la linia de baza si pur si simplu s-a angajat sa se potriveasca planurilor de cheltuieli conservatoare.
In calitate de cancelar, domnul Osborne a putut sa-si puna in practica teoria de baza. La alegerile din 2015, conservatorii s-au angajat sa reduca cheltuielile post-electorale de 40 de miliarde de lire sterline (in valoare atunci de 61,2 miliarde de dolari), sau 2% din PIB. Cand Muncii nu au reusit sa corespunda acestui angajament, dl Osborne a sustinut ca un guvern laburist ar duce la mai multe taxe si mai multe imprumuturi. Dar, la scurt timp dupa castigarea alegerilor din 2015, conservatorii au pregatit un alt buget si si-au indulcit planurile de reducere a cheltuielilor publice. Vechea linie de baza isi indeplinise scopul; ar putea fi adoptat unul nou. Aceasta ar fi putut fi o politica inteligenta, potrivit fostilor oficiali, dar a fost o politica proasta.
Actualul guvern poate incerca acum ceva similar. O particularitate a momentului in care Marea Britanie stabileste planuri de cheltuieli publice ii ofera ocazional cancelarului zilei mai mult spatiu politic. Bugetele britanice stabilesc potul total alocat pentru cheltuielile departamentale, cheltuielile de capital si alte tipuri de cheltuieli pentru anul fiscal curent si pentru cele patru ulterioare. Analiza cheltuielilor imparte aceste cheltuieli totale intre departamentele reale, dar nu dureaza atat de mult. In declaratia din toamna lunii viitoare, domnul Hunt va prezenta planurile fiscale ale guvernului pana in 2027-2028. Dar revizuirea actuala a cheltuielilor dureaza pana in 2024-2025, iar guvernul nu are de gand sa o actualizeze in aceasta parte a alegerilor generale.
Acesta este momentul in care un fost oficial bugetar numeste „perioada de pericol”, cand actualul guvern poate stabili linia de baza inainte de alegeri fara a specifica unde vor cadea efectiv reducerile. Daca castiga, guvernul poate schimba cifrele imediat dupa aceea; daca pierde va fi problema altcuiva de rezolvat. Si, intre timp, poate picta orice abatere a Muncii de la planurile sale ca o gaura neagra fiscala.
Chiar si fara un astfel de joc politic, doamna Reeves ar avea un spatiu limitat de manevra. Muncii trebuie de obicei sa munceasca mai mult decat conservatorii pentru a convinge alegatorii ca se poate avea incredere in economie. Si banii sunt stransi: datoria guvernamentala este aproape de 100% din PIB; ratele dobanzilor au crescut, ceea ce a dus la costuri mai mari pentru serviciul datoriei. Dar decizia ei de a se mentine in mare masura pe calea fiscala stabilita de conservatori se datoreaza si teoriei de baza a politicii si umbrei domnului Osborne.
