Punctul de referinta evident si intentionat pentru atacul surprinzator asupra Israelului din 7 octombrie a fost Razboiul din octombrie 1973, invazia devastatoare pe care armatele arabe au lansat-o cu exact 50 de ani mai devreme, plus o zi.
A fost ultima data cand israelienii s-au trezit la un asalt care le-a schimbat viata pe care aparatul sau de informatii nu il vazuse sa vina si, de asemenea, ultima data cand s-au trezit, oficial, intr-un „razboi”.
Un alt analog ar putea fi ofensiva Tet, atacul surpriza Viet Cong din 1968 care a schimbat cursul razboiului din Vietnam. La fel ca atacul Hamas din Fasia Gaza, a izbucnit intr-o dimineata de sarbatoare si aparent peste tot deodata; a demonstrat capacitati neprevazute intr-o forta de gherila; a coplesit pentru scurt timp o armata mult superioara; si a produs imagini care au contestat ipotezele fundamentale despre un conflict care a avut loc de ani de zile.
In Israel, presupunerea contestata este ca conflictul sau cu palestinienii poate fi „gestionat” mai degraba decat rezolvat. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu aproape a dezavuat aceasta presupunere in timp ce se adresa camerei in Kirya, gradinita Ministerului Apararii din centrul orasului Tel Aviv: conflictul viitor a insemnat ca tara nu era intr-o operatiune. Nu e prin preajma. La razboi.”
Si la fel ca Razboiul din octombrie si Ofensiva Tet, raidul Hamas si consecintele sale forteaza reconsiderarea la nivel mondial, in timp ce liderii politici si militari de la Washington la Beijing cantaresc posibilele rezultate ale razboiului. Atacul blocheaza, si poate ucide, un acord de pace sperat intre Israel si Arabia Saudita, care depindea de presupusa acceptare a palestinienilor ocupati la status quo-ul. Ea pune sub semnul intrebarii speranta de lunga durata a Americii ca va fi capabila sa-si concentreze atentia departe de Orientul Mijlociu si reseteaza o competitie intre puterile globale din regiune. Inca o data, lumea constata ca viitorul apropiat al geopoliticii depinde in mare masura de Israel si de palestinieni.
Bataliile scurte, dezechilibre cu militantii din Gaza, purtate de obicei cu drone sau cu avioane de lupta, devenisera atat de obisnuite incat oficialii israelieni ajunsesera sa se refere la ei, pe tonuri uluite, ca treburile de rutina ale unui proprietar de case: „taiatul ierbii”, spuneau ei. Cosul a fost cea mai puternica componenta militara a „gestionarii conflictului”, care a fost abordarea generala de decenii. Strategia presupune ca nu exista o solutie politica la disputa dintre evreii israelieni cu palestinienii, ambii care doresc acelasi pamant. Cel mai bun lucru care se poate face este sa le contin.
Pe dealurile din Cisiordania, pe care 3 milioane de palestinieni le impartasesc cu aproximativ 500.000 de colonisti evrei, o mare parte din aceasta gestionare este externalizata unui formidabil aparat de securitate interna care raspunde presedintelui Autoritatii Nationale Palestiniene Mahmoud Abbas. Cunoscut si sub numele de Abu Mazen, Abbas, acum in varsta de 87 de ani, a pariat ca infrangerea rezistentei violente (care, in mod convenabil, insemna si supunerea Hamas, un rival al partidului Fatah al lui Abbas) va duce la negocieri care s-au incheiat cu un stat palestinian. Acel pariu nu a dat roade.
Nu mai exista coloni evrei printre cei 2,2 milioane de palestinieni inghesuiti in Fasia Gaza. Ei au plecat, impreuna cu armata israeliana, in 2005. De atunci, in cea mai mare parte a timpului, enclava a fost condusa de Hamas, sau Miscarea de Rezistenta Islamica, si inchisa de Israel. Ca si in Cisiordania, Israelul controleaza sursa de energie, sistemele de telefonie si o mare parte din economia sa din Gaza, dar s-a dovedit mai greu de gestionat. Saracia este endemica, iar populatia tanara nu are optiune sa plece. Securitatea israeliana s-a bazat in mare masura pe gardurile si zidurile sub care gherilele Hamas au facut tuneluri in 2014, iar in dimineata zilei de 7 octombrie a daramat si a zburat cu parapanta.
Scenele care au urmat sunt infipte in sufletele israelienilor care poseda deja, impreuna cu cei mai puternici militari din regiune, un rezervor adanc de traume. In orele haotice de dimineata de sabat, totul a fost coplesit: Forta de Aparare a Israelului care formeaza nucleul societatii israeliene, bateriile de rachete Iron Dome care protejeaza de obicei populatia civila si sentimentul aproape luxos de securitate care a determinat sute de tineri sa un rave peste noapte in desert, unde parapantele au aterizat si au deschis focul. Unii dintre tinerii ingroziti au ajuns printre cei 100 de ostatici, tineri si batrani, israelieni si cetateni straini, dusi in Gaza ca ostatici.
Rapirea, inclusiv a cadavrelor, este o tactica incercata si adevarata a razboiului asimetric cu care se confrunta Israelul, oferind parghie de negociere din operatiunile de lovire si fuga. La fel ca moartea civililor, rapirile au garantat, de asemenea, simpatia Israelului si o larga libertate de raspuns; Netanyahu a promis ca va transforma parti din Gaza „in moloz”, dar cum sa faca asta cu zeci de ostatici israelieni in linia de foc?
Pe masura ce se lasa intunericul pe 7 octombrie, fortele israeliene transportau tancuri spre sud si, in Gaza, telefoanele palestinienilor bazaiau cu mesaje de la IDF, avertizandu-i sa iasa din cladirile care urmau sa fie bombardate. Intr-o clipa, societatea israeliana nu a mai fost sfaramata de eforturile lui Netanyahu de a elibera Curtea Suprema. Dar sentimentul era departe de a fi familiar. Unii, cautand un punct de referinta, nu s-au gandit la 1973 sau 1968, ci la 2001. Se simtea ca la 11 septembrie. In doar cateva clipe, multe se schimbasera.
